Wushu Kungfu

Wushu – sport olimpic prezent în programa oficială a Jocurilor Olimpice de Tineret Dakar 2026

Dakar 2026 Summer Youth Olympic Games (YOG)

Wushu este un sport recunoscut olimpic încă din anul 2002. Wushu a fost prezent la Jocurile Olimpice – Beijing 2008 şi la Jocurile Olimpice pentru Tineret – Nanjing 2014, prin turnee demonstrative. De asemenea, sportul a fost inclus pe lista scurtă de a intra la Jocurile Olimpice – Tokyo 2020, alături de alte şapte sporturi.

Wushu va fi prezent ca sport oficial la Jocurile Olimpice de Tineret – Dakar 2026! Sportivii calificați vor putea concura la probele de Changquan, Gunshu, Taijiquan și Taijishan.

Wushu, cunoscut și sub denumirea de „Kungfu”, reprezintă termenul colectiv pentru toate artele marțiale provenite din China și dezvoltate de-a lungul a mii de ani. În cadrul Wushu-ului se regăsesc numeroase sisteme și stiluri, fiecare încorporând propriile tehnici, tactici, principii și metode, precum și numeroase arme tradiționale. Wushu nu reprezintă doar luptă sau arte marțiale, ci și practici pentru îmbunătățirea sănătății sau filosofie.

Caracterul „Wu”, în Wushu, este compus din „Zhi” – a opri și „Ge” – o armă antică de război. Astfel, se explică esența „Wu”, și anume aceea de a opri conflictul și de a promova pacea. Practica Wushu dezvoltă atât un corp armonios și sănătos, cât și o minte puternică, nu înalte valori morale, întrucât principiile se bazează pe „Wu De” – etica marțială.

În zilele noastre, Wushu s-a dezvoltat ca o ramură sportivă globală, practicată și agreată de sportivi din întreaga lume, tocmai datorită conținutului său unic și atractiv. Sportul Wushu se împarte în două categorii principale: Taolu – competiție cu exerciții marțiale prestabilite, cu sau fără arme – și Sanda – competiție de luptă (full-contact sau Qinda-light contact) –.

Disciplinele principale ale Wushu-ului competițional

Taolu (sistemul demonstrativ)
Un Taolu constă dintr-un set continuu de tehnici prestabilite, impuse sau alese, în funcție de specificul competiției, prin care se încorporează principiile marțiale de atac și apărare. Acestea includ tehnici de brațe, tehnici de picioare, sărituri, secerări, poziții și deplasare, precum și elemente de echilibru.

  • Taolu modern (standardizarea și gruparea numeroaselor stilurilor tradiționale) 

    • Taolu tradițional

Wushu-ul tradițional (denumit în mod obișnuit kungfu) este rădăcina wushu-ului competitiv și are o istorie lungă și diversă. Pornind de la nevoia de autoapărare și de supraviețuire, precum și de o artă a războiului, au apărut diferite stiluri și practici cu diferite metode, conținut, filozofii, tactici și tehnici apărute de-a lungul miilor de ani de dezvoltare a wushu-ului. Stilurile și practicile Wushu variază foarte mult, unele având în principal tehnici de brațe, altele concentrându-se pe tehnicile picioarelor, iar altele punând accent pe lupte. Taolu tradițional include, de asemenea, o gamă extrem de vastă de arme tradiționale transmise din epoca armelor reci, împreună cu metode practice care au fost păstrate de generațiile ulterioare. Taolu tradițional este divers și colorat, cu o cultură fizică extrem de profundă și complexă. 

Exemple de stiluri tradiționale: Shaolin quan, Wudang quan, Yongchun quan (wing chun), Stilurile imitative (stilul maimuței, stilul tigrului, stilul șarpelui, stilul bețivului, stilul călugăriței etc), Taijiquan Yang, Taijiquan Chen, Taijiquan Sun, Taijiquan Sun, Cailifo quan (choy lee fut), Hunggar, Cha quan, Hua quan, Fanzi quan și multe altele

Sanda (sistemul de luptă)

      • Sanda (Sanshou) – luptă full contact


– se pot folosi tehnici de pumn, de picioare și aruncări (proiectări) în zonele valide: cap, trunchi, coapse; zone interzise pentru atac: spatele capului, gâtul, zona inghinală.
– atacul cu capul, cu cotul, cu genunchiul sau aplicarea de presiune pe articulațiile adversarului sunt strict interzise; folosirea de tehnici de lupte sau aruncări în urma cărora adversarul este forțat să aterizeze în cap sau lovirea intenționată a adversarului, atunci când acesta se află la podea, sunt strict interzise; atacul la nivelul capului advsersarului, atunci când acesta se află la podea, este strict interzis.
– în cazul competițiilor de juniori și cadeți, sunt interzise seriile de pumni la nivelul feței și loviturile de picior la nivelul capului.

      • Qingda – luptă light contact (10% din forța sportivilor)

– se pot folosi tehnici de pumn, de picioare și aruncări (proiectări) în zonele valide: lateralele capului, trunchiului, lateralele și spatele picioarelor; zone interzise pentru atac: fața, spatele capului, ochii și gâtul, zona inghinală, coloana, rinichii, genunchii, coatele și alte articulații.
– sunt interzise: lovitura directă la față, inclusiv fenta, atacul direct la articulații, lovitura cu capul, cotul sau genunchiul, proiectările periculoase, tragerea de timp, lovitura cu degetul în oricare parte a corpului, tehnică de strangulare, ținerea adversarului în clinch pentru mai mult de 3 secunde, tehnici de fixare la sol, prinderea unui braț în blocaj (cheie) sau tehnici similare asupra articulațiilor, ținerea unui oponent cu un braț sau amândouă și lovirea cu celălalt braț sau cu piciorul, lovirea continuă a aceleași parți a corpului, mai ales a capului, împingerea adversarului mai mult de 1 m, atacul cu capul, cu cotul, cu genunchiul sau aplicarea de presiune pe articulațiile adversarului.

      • Yongchunquan Sanda – luptă în sistem wing chun

 

Scurt istoric – Dezvoltarea istorică a artelor marțiale chinezești (Wushu)

Desăvârşite de-a lungul evoluţiei istorice, artele marţiale (wushu) reprezintă una din preţioasele moşteniri ale culturii tradiţionale chineze. In cursul dezvoltării lor s-au conturat două aspecte esenţiale: aspectul tehnic şi cel teoretic. Latura tehnică este reprezentată de taolu (o înlănţuire de mişcări ce reprezintă o luptă cu unul sau mai mulţi parteneri imaginari) şi de lupta liberă (sanda sau sanshou), în timp ce  partea teoretică a fost cea care a permis integrarea disciplinelor marţiale în cultură.

Paralel cu cristalizarea sistemelor tehnice a crescut din ce în ce mai mult influenţa culturii tradiţionale asupra artelor marţiale, formându-se astfel baza teoretică a acestora. Au apărut tratate complexe, poeme filozofice care caracterizează diferite stiluri, lucrări ce prezintă de fapt esenţa acestora tipuri de practici. Pentru a fi înţelese, artele marţiale chinezeşti trebuie privite din perspectiva istoriei, pentru că formarea sistemelor sale s-a realizat de-a lungul unei complexe perioade istorice.

In vechea Chină au existat trei medii principale în care s-au format şi s-au dezvoltat artele marţiale: mediul satelor şi al târgurilor, mediul militar şi mediul religios. Delimitarea acestora este formală, pentru că au existat numeroase întrepătrunderi şi influenţe reciproce.

Incă din societatea primitivă au apărut forme rudimentare ale artelor de luptă, ele fiind în parte legate de activitatea productivă. Astfel, uneltele de pescuit şi de vânătoare din acele timpuri erau folosite şi drept arme de luptă. Procesul vânătorii, mai ales, a permis nu doar confecţionarea unor unelte ascuţite, ci şi cultivarea măiestriei în luptă. Acest lucru s-a întâmplat la început împotriva animalelor. Apariţia proprietăţii private a dus la creşterea frecvenţei ciocnirilor pe teritoriul Chinei, astfel încât tehnicile stăpânite au început să fie folosite şi împotriva oamenilor.

In epoca pietrei apar primele arme specifice de atac: arcul şi săgeata, un tip de suliţă din piatră, bastonul de luptă, ciocanul, pumnalul de piatră, ş.a.m.d. Au fost create şi tipuri primitive de protecţii, cum erau scuturile şi armurile împletite din stuf şi trestie sau cele confecţionate din piele. Se poate spune deci că wushu-ul militar s-a născut în perioada de destrămare a comunei primitive.

Odată cu apariţia şi consolidarea sistemului sclavagist, în timpul dinastiilor Xia, Shang şi Zhou de Vest (sec. XXI î.e.n. – 771 î.e.n.), datorită deselor războaie dintre proprietarii de sclavi artele marţiale au luat amploare. Armele din piatră au fost înlocuite cu cele de bronz, iar numărul şi varietatea lor a crescut rapid. De asemenea, s-a realizat o îmbinare între tehnicile ofensive şi cele de apărare. Pentru a face faţă cerinţelor practicii războiului, exersarea artelor marţiale în grup a devenit o parte importantă a antrenamentului militar. In paralel, artele marţiale au început să fie predate în şcoli înfiinţate de proprietarii de sclavi, unde se învăţa tragerea cu arcul, condusul carelor de luptă, mânuirea toporului, scutului şi pumnalului şi unde începuseră să fie însuşite aşa-numitele “dansuri ale armelor”, formele iniţiale ale taolu-urilor cu arme. Ca fenomen social-cultural, wushu-ul a început să joace un rol activ şi în alte domenii, în afara celui militar.

Incepând cu epoca Primăverii şi a Toamnei (771 î.e.n. – 221 î.e.n.), în domeniul artelor marţiale încep să se producă transformări: de exemplu, o dată cu reducerea folosirii carelor de luptă şi creşterea rolului infanteriei s-a pus mai mult accent, faţă de perioada anterioară, pe organizarea formaţiilor de luptă şi pe întărirea disciplinei. Din acest moment a început să se acorde o mare atenţie măiestriei individuale. In faţa unui duşman puternic era necesară o armată unitară, numeroasă, cu grupuri de experţi în domeniul artelor marţiale ce ar fi putut face faţă unui adversar mai numeros. Măiestria individuală a fost dezvoltată de oameni care se ocupau numai de wushu. In această perioadă sistemul sclavagist intra într-o fază de destrămare şi, odată cu prăbuşirea sa, proprietarii de sclavi vor pierde monopolul asupra artelor marţiale.

Ele intră şi se extind şi în viaţa civilă, formând wushu-ul “popular”. Fiind dezvoltat din wushu-ul militar, acesta a reprezentat la început un sistem asemănător, dar pentru că nu a fost constrâns în evoluţia sa de cerinţele războiului, wushu-ul civil s-a dezvoltat treptat în mai multe direcţii. De exemplu, lupta cu mîinile goale nu era folosită în război şi totuşi avea o mare popularitate printre oameni. “Lupta în doi pentru plăcere şi laudă” – precursoare a taolu-ului cu partener – era din ce în ce mai răspândită. In măsura în care exista o preocupare pentru tehnică “un luptător experimentat trebuie să înceapă cu yang şi să termine întotdeauna cu yin, câştigând îndemânare”.

Odată cu fenomenul de socializare a wushu-ului acesta a început să devină pentru oameni nu numai o tehnică de autoapărare, ci şi o activitate plăcută, folosită pentru consolidarea sănătăţii şi pentru competiţie. Fenomenul a continuat în timpul dinastiilor Qin şi Han (221 î.e.n. – 220 e.n.) astfel încât în timpul dinastiilor Sui, Tang şi Perioadei Celor Cinci Dinastii (până în 960 e.n.), în wushu-ul civil se consolidează cele două aspecte ale evoluţiei sale: formarea şi întărirea corpului şi a sufletului şi autoapărarea. Se dezvoltă lupta de competiţie cu mîinile goale sau cu arme. Reprezentaţiile publice sunt din ce în ce mai dese. Incepe să se contureze o categorie aparte de luptători, aşa numiţii “wumai”, experţi în artele marţiale, ce mergeau din loc în loc şi dădeau reprezentaţii. Mulţi dintre aceştia au intrat în legendă, alături de o altă categorie, “wuxia”, “haiducii” artelor marţiale.

Wushu-ul devine tot mai popular. Se spune că “în al treilea an de domnie al împăratului Wu (108 î.e.n.) a fost dată o demonstraţie de arte marţiale, iar oamenii de pe o întindere de trei sute de li au venit să o vadă”. In timpul dinastiilor Sui, Tang şi Perioadei Celor Cinci Dinastii se spune că “devenise un obicei ca orăşenii să se lupte şi să braveze, … în faţa unui public numeros care se strângea lăsând uliţele goale”.

Odată cu creşterea interesului pentru mânuirea armelor apar o serie de medii noi, unde folosirea acestora era răspândită diferit< în timp ce în dinastia Han era obişnuită printre militari şi cărturari, oamenii de rând o cunoşteau foarte puţin. Mai târziu, unele forme de mânuire a armelor au fost eliminate din practicile militare, ele dezvoltându-se ulterior printre oamenii din popor. De exemplu, începând cu dinastia Han de Est sabia a fost exclusă din rândul armelor folosite de armată, dar au mai rămas o mulţime de maeştrii care erau pasionaţi de folosirea acesteia. Din rândurile lor făceau parte şi unii învăţaţi. In “Cartea cea Nouă” a dinastiei Tang, se spune despre poetul Li Bai că “îi plăceau intrigile de la curte, dar era un adevărat maestru în mânuirea sabiei”.

Cu toate acestea, consultând cu atenţie datele istorice observăm că folosirea armelor era totuşi limitată. Acest lucru care s-a întâmplat avea două explicaţii: pe de o parte, pentru că tehnicile folosite erau superioare şi deci complicate, iar pe de altă parte pentru că wushu-ul cu armele era considerat potenţial periculos, fiind interzis de-a lungul mai multor dinastii ulterioare dinastiei Qin, când armele au fost distruse prin topire.

In timpul dinastiei Song de Nord (960 – 1127) în târguri şi oraşe au început să se formeze şi să evolueze acele pieţe imense, unde se desfăşura un intens schimb de mărfuri şi unde s-au dezvoltat relaţiile comerciale. A crescut de asemenea şi numărul micilor industriaşţi şi negustori.

In dinastia Song de Sud (1127 – 1279) pieţele au devenit din ce în ce mai îsufleţite, numărul orăşenilor şi târgoveţilor crescând foarte mult. Odată cu acest fenomen au apărut exigenţe noi legate de viaţa materială, dar mai ales de evoluţia culturală. Astfel, wushu-ul practicat pentru sănătate şi în scop demonstrativ a fost mult îmbogăţit, satisfăcând nevoia oamenilor din acele aglomerări preurbane. In acel timp au început să se dezvolte, pe lângă gimnastică şi box, aşa-numitele taolu-uri (taozi). De exemplu, înainte de competiţiile de luptă liberă, spectatorii urmăreau de obicei câteva perechi de femei executând taozi. Acest taolu executat cu mîinile goale se mai numeau şi Shiquan şi “era unic, având propriul său stil, exact opusul lui xiangpu (xiangpu este cunoscut mai ales prin traducerea japoneză de sumo)”, adică mişcările sale erau diferite de acelea ale formelor atletice şi în cele din lupta de tip xiangpu. Mai existau şi alte practici demonstrative, cum ar fi: mânuirea săbiei, paloşului, bastonului, cuţitului “Zhao”, ş.a.m.d.

Caracteristicile acestui tip de wushu experimentat în taolu, cu sau fără arme, erau reprezentate de vigoare, vitejie şi folosirea permanentă a transformării. In timpul dinastiei Song reprezentaţiile de arte marţiale atrăgeau din ce în ce mai mulţi spectatori, devenind foarte popular printre oamenii de la oraşe. Repertoriul demonstraţiilor era bogat: ei exersau taolu, dansul săbiei, exerciţii cu bastonul, xiangpu (sumo), ş.a.m.d. Au apărut de asemenea şi acei “oameni de la răspântie”, cum au fost numiţi, care veneau de pe meleaguri îndepărtate şi nu intrau în oraşe, dând reprezentaţii în afara lor, pe spaţii întinse. Cu timpul, wushu-ul a devenit şi o parte nelipsită a spectacolelor tradiţionale de teatru. Intre demonstraţii a început să existe o competiţie: ei încercau mereu numere noi, atrăgătoare şi variate şi, ca urmare, stilurile s-au diversificat, mişcările au devenit din ce în ce mai însufleţite şi mai complicate.

Acum taolu-urile încep să se dezvolte cu adevărat, să devină un fenomen social, să cuprindă oraşele şi târgurile care erau pline de o efervescentă viaţă culturală. Pe lângă tehnicile de luptă liberă sau cele cu arme au apărut şi acele secvenţe de luptă regizate (taolu cu partener). Din toate acestea se poate vedea că partea principală a artelor marţiale era deja formată în timpul dinastiei Song. Si totuşi, putem vorbi doar de o dezvoltare iniţială a wushu-ului civil, care, deşi era deja separat de wushu-ul militar, se contura ca un sistem cu trăsături asemănătoare, dar diferit ca spirit.

Artele marţiale nu erau folosite doar pentru demonstraţii, ci şi pentru menţinerea corpului în formă şi a spiritului activ. In timpul dinastiei Song au luat fiinţă mai multe organizaţii de wushu, cum ar fi: asociaţia de lupte libere, asociaţia arcaşilor, asociaţia celor care mânuiesc bastonul, ş.a.m.d. Membrii acestor asociaţii aveau statute diferite: pentru unii dintre ei wushu-ul reprezenta un mod de a-şi câştiga existenţa, în timp ce pentru alţii, de obicei războinici (wushi), provenind din familii bogătaşe, sau tineri fără ocupaţie intrau în aceste asociaţii doar pentru a se antrena, pentru a-şi clădi un corp puternic şi a învăţa să se lupte.

Este important de reţinut faptul că în timpul dinastiei Song wushu-ul militar s-a dezvoltat mult. Până atunci, luptătorul de profesie avea o poziţie destul de joasă în societate, pentru că lumea chineză a fost o lume de cărturari, iar cărturarul confucianist nu avea o părere prea bună despre luptători.  Confucius spusese: “Omul superior mişcă buzele iar cel inferior mişcă picioarele, omul superior loveşte cu vorba iar cel inferior cu bâta”. Astfel, în aparatul administrativ posturile centrale şi funcţiile importante nu erau ocupate de militari. Chiar şi ministrul de război era un cărturar. Drept urmare, pentru a deveni o persoană respectabilă casta militară a preluat sistemul de promovare prin examene, execat ca la cărturari. Printre militari au apărut adevăraţi maeştrii, experţi în wushu. In timpul domniei împăratului Tai Zong au fost aleşi câţiva soldaţi de furnte care au fost învăţaţi “dansul săbiei”. Despre aceştia se spune că “toţi puteau să-şi trimită sabia până la cer şi apoi să sară şi să o prindă”. In Bianjing, întimpul dinastiei Song de Nord, armata dădea reprezentaţii de wushu, care constau în forme de luptă în doi, folosind “năpraznicul pai şi cuţitul rigid”, “lancea împotriva pai-ului şi sabia împotriva scutului”, săbiile duble, ş.a.m.d. Wushu-ul aşa cum a evoluat pe durata dinastiei Song a constituit fundamentul pe care a evoluat ulterior în dinastiile Ming şi Qing, până în perioda modernă.

Despre wushu-ul religios putem remarca mediul budhist şi cel taoist. Din punct de vedere al budhismului, leagănul artelor marţiale este templul Shaolin, unde călugărul Bodhidharma (? – 536 e.n.) a pus bazele unui sistem de tehnici necesare tuturor călugărilor ce meditau pentru a-şi menţine o stare bună de sănătate şi pentru a se apăra împotriva vicisitudinilor exterioare. Acest sistem, ce a fost obţinut prin observarea mişcărilor animalelor, a modului lor de viaţă şi prin integrarea acestora în mişcările deja existente de arte marţiale, a fost ulterior dezvoltat într-o multitudine de stiluri cu propriile lor caracteristici. Datorită vieţii spirituale performanţele călugărilor din domeniul artelor marţiale au fost net superioare celor ale celorlalţi practicanţi, ce proveneau din alte medii. Acest lucru s-a păstrat de-a lungul timpului, punându-şi amprenta asupra nivelului artelor marţiale din întreaga Chină. Un alt mediu ce a contrabalansat performanţele şi nivelul wushu-ului şi al spiritualităţii de la Shaolin a fost cel ce s-a dezvoltat în muntele Wudang, considerat a fi leagănul artelor marţiale interne. In istorie, tempul Shaolin a rămas ca locul reprezentativ al artelor marţiale externe (waijia quan), în timp ce Wudang-ul a constituit simbolul stilurilor interne (neijia quan).

Actualmente, în China se regăseşte împărţirea artelor marţiale în aceste două mari sisteme: stilurile externe (waijia quan) şi stilurile interne (neijia quan). In total se regăsesc peste 350 de stiluri distincte, dintre care putem remarca: Shaolinquan (boxul de la Shaolin), Changquan (boxul lung), Nanquan (boxul de sud) , Taijiquan, (boxului principiului filozofic Taiji), Baguazhang (palma celor opt trigrame), Xingyiquan (boxul formei şi al voinţei), Dachengquan (boxul marii împliniri), Bajiquan (boxul celor opt extreme), Tongbeiquan (boxul maimuţei ce se retrage cu spatele), Houquan (boxul maimuţei), Zuiquan (boxul beţivului), Liuhequan (boxul celor şase închideri), Hongquan (boxul pumnului roşu), Taihuquan (boxul tigrului fioros), Shequan (boxul şarpelui), Yingzhuaquan (boxul ghearei de vultur), Yonchunquan (boxul eternei primăveri, cunoscut şi ca Wingtsun), Tanglangquan (boxul călugăriţei), ş.a.m.d.

Din punct de vedere competiţional, China a promovat stilurile Changquan, Nanquan şi Taijiquan, considerându-le ca reprezentative pentru situaţia wushu-ului modern. De asemenea este întâlnit ca sistem de sine stătător sistemul legat de lupta liberă (sanda sau sanshou). In trecut acesta din urmă era practicat pe scară largă în forma “luptei pe platformă” (leitai). La nivelul “luptei pe platformă” câştiga cel care rămânea în viaţă sau se mai întâlnea şi situaţia în care unul din parteneri se recunoştea învins. La nivelul luptei libere actuale (sanda), regulile competiţionale au foarte mare grijă de participanţi, promovând această disciplină în primul rând ca un sport şi de abia în al doilea rând ca o competiţie.